Stele ?!

Azi-noapte, n-am mai visat libelule.Au ramas, intr-un colt de Bucuresti, undeva aproape de un lan de porumb.
Sunt aici de trei zile.

Nu o sa va povestesc despre oras sau locuri. Intr-o alta zi.

Azi, am inteles, inca o data, ca e vital sa comunic. Sunt momente in care am nevoie de cuvinte rostite sau scrise.

Ca pana si oceanul, total necunoscut pana ieri, vorbeste cu mine.In felul lui, simplu si aruncat sau linistit. Imi spune ca ii place sa fie liber, dar ca ii place sa vorbeasca cu mine.Imi spune ca ii este usor sa vorbim si ca este in largul lui, atunci cand il ascult. Ca ar putea vorbi cu mine, la infinit. Am zambit.

E buna comunicarea. Face bine la suflet, la corp, chiar si la ten....la tot.

Nimic nou pana aici. Exista niste fire nevazute care ne ajuta in acest proces Nu le pot defini, de altfel, nu cred ca le poate explica cineva. Ele exista in noi si le percepem cand e liniste in interior, pentru ca atunci le percepem cel  mai bine puterea.

Am mai spus-o - fiecare dintre noi face propriile alegeri. Fiecare dintre noi alege sa faca ceea ce considera a fi cel mai bine sau mai nimerit pentru el/ea. Nu judec. Nu condamn. 

Doar spun ca si dialogul are partea lui, in intregul meu si cine se simte strain de asta, ramane inafara usii ce se deschide spre interior.

P.S. "Stars" m-a insotit in timpul scrierii acestui post.

Balcic

In adolescenta, datorita ei m-am indragostit de carti si de toate amprentele pe care le pot lasa ele. Tot cam pe atunci am descoperit un roman care avea sa imi arate in cate feluri se poate iubi si cum. Dar nu le-am inteles.
Era necesar mult timp si multe trairi pentru a intelege macar in parte, toate acele emotii pe care mi le trezisera intamplarile Mironei din a ei "Panza de paianjen".
Ma aflam in vizita la un prieten si mi-au atras privirea niste coperti roz."Povestea vietii mele" acesta era titlul cartii, Regina Maria a Romaniei, autorul. Am rugat sa mi-o imprumute si mi-a imprumutat-o.N-am dormit prea multe ore in noptile urmatoare, dar am citit-o. Si acolo se vorbea despre Balcic.
Timpul, intamplarile urmatoare m-au facut sa uit de acea localitate. Insa, de vreo cativa ani imi suna intruna in minte Balcic, Balcic... Balcic...
Duminica, de Pasti, am pornit spre el. Ne-au ajutat toate si soarele si primavara si dorinta noastra de a ajunge acolo.
La trecerea granitei, m-au impresionat "fermele" eoliene ale bulgarilor. Nu voi dezvolta subiectul. Doar voi spune ca au facut o treaba pe cinste. Si inca o data, voi spune ca am avut un gust amar, pentru ca in Romania este potential, dar nu este .... vointa?!!!!

In fine, Balcic.
Prima impresie, dezastruoasa. Blocuri comuniste cu zece etaje cu franghii de rufe inafara balcoanelor. Dezolant.
Nu am regasit nimic din atmosfera descrisa de Cella Serghi. Nimic. Totul era cenusiu ca in cartierele noastre muncitoresti.M-am speriat putin.Si mi-am spus ca eu nu pentru astea venisem.Castelul era tinta.
M-am mai linistit cand am vazut marea. Faleza si marea. Si lebedele in Bulgaria, pe Marea Neagra.

In dreapta, castelul si gradinile.Am zambit. 

Am intrat. Eram atat de agitata incat nu stiam unde si cum sa ma uit mai intai.Aleile, cladirile, cascada, gradinile felurite, crama reginei. Totul nou.Nou pentru mine.

Mai vazusem fotografii cu locurile , dar alta e atunci cand vezi tu , cand simti tu, cand atingi tu... 

Si am vazut si am atins...

 

 

Mi-a placut castelul. In interior, o alta dezamagire - foarte putine piese de mobilier apartinand Reginei. Un garderob, un birou, cateva masute de cafea, un bufet (are niste intarsii speciale) si ...atat.

Si totusi cu simtitul a fost mai greu - multa lume... si imi lipsea partenerul de comentarii. Acolo, mi-ar fi placut sa vorbesc despre culoarea locala, despre ce imi aminteam din descrierea Cellei . Dar n-am putut. Cuvintele erau acolo si ar fi venit de la sine, unul cate unul, dar ... A fost liniste.

De aceea, ceea ce am simtit la Balcic, va ramane  in mine. Deocamdata.

Melodia de azi

Desi pare, nu e ceva trist.
E doar o realitate, acceptata si asumata.

Necinstea

Lipsa creaza grija sau dor.Alterneaza.
Zilele in care grija imi provoca tristete au fost destule, dar nu le-am numarat. Uneori, im provocau teama. Acelea erau momentele in care intorceam capul, ca si cum nu mi-ar fi placut ce vedeam sau pur si simplu studiam forma norilor sau intensitatea albastrului cerului, sorbind din ceaiul verde preparat de colega mea.
Cu dorul e un pic diferit. Intensitatea lui creste si devine mistuitor atunci cand e real. La mine a fost si este real. L-am trait asa cum imi traiesc fiecare sentiment - in liniste sau intr-o explozie de bucurie si durere, amestecata.
Nu ma ascund si cand vine timpul verbalizez ce si cum simt,  pentru ca nu mai pot fii altfel, cu riscul de a crea disconfort.
Dar , de ce va povestesc toate aceste intamplari?
Acum cateva zile, mi s-a spus, indirect ce-i drept, ca sunt necinstita. Mi se pot aduce multe acuze - ca sunt prea directa, ca sunt transanta si dura, ca imi lipseste toleranta, ca sunt tributara primului impuls, dar nu asta...
Usturimea simtita ca urmare a acestei afirmatii este cu atat mai profunda , cu cat eu urasc cu obstinatie minciuna!
Desi par niste cuvinte - scrise sau rostite, atunci cand spun ca "mi-e dor", chiar imi este; atunci cand spun "te iubesc", chiar iubesc. Si voi fi la fel de cinstita ( ca si pana acum) si voi spune, din nou, mi-e dor si te iubesc definitiv, pentru ca asta simt azi si acum.

Lumina...

Dragilor,

binele

pacea

iubirea

Lumina

sa fie cu voi zilele astea si mereu ! ...

foto

Portocaliul

Pe dumnealui, l-am intalnit la intersectia a doua strazi pe care trec zilnic. Asteptam la trecerea de pietoni culoarea verde a semaforului. El a venit din spate si s-a asezat pe mana mea, a miscat de doua-trei ori din aripi si, la incercarea mea de a-l mangaia, si-a luat zborul. Eram usor naucita si n-am fost in stare decat sa zambesc.
Aceasta intamplare am trait-o intr-un moment in care nu intelegeam deloc sensurile. Eram confuza si, parca nici elementele, asa-zis, sigure ale existentei mele nu mai erau asa clare. Nici chiar aparitia "portocaliului", nu a reusit sa ma lumineze.
De atunci, unele sensuri s-au clarificat, altele au ramas la fel sau au devenit mai intunecate. Astfel, incet-incet mi-a revenit si pacea interioara, dar nu in totalitate.
Ieri, am simtit din nou nevoia sa port ionatanele. De fiecare data, dupa ce le pun, se intampla lucruri... Multe dintre "cele inchistate" se sparg, se sfarama si decopar realitati atat de evidente, pe care din diverse motive, inainte nu le puteam vedea. A functionat, din nou.
Azi, acum, vad lucrurile intr-un alt mod. Diferit. Da, au cazut iarasi ziduri si sensurile au inceput sa capete contur. Voi vedea unde duc...


P.S. Multumesc  Daianei pentru inspiratie.