Am marturisit, adesea, ca imi ascult corpul. Si o fac pentru acesta este unul dintre motoarele stilului meu de viata. Adica, atunci cand imi este foame, mananc. Cand ma simt obosita, incerc sa ma odihnesc. Daca vreau sa ma plimb, dau fuga intr-un parc, iar atunci cand simt un ghiont din partea creierului, citesc. Cu alte cuvinte, nu incerc sa imi fac nici un rau.De pe la mijlocul lunii iunie, insa, am fost preocupata am fost extrem de preocupata sa ma lupt cu evenimentele, cu viata si, desi primeam semnale continue, nu m-am oprit nici o secunda.
Ceea ce nu am crezut, s-a intamplat intr-o noapte de duminica, cand am fost nevoita sa apelez la serviciile medicale de urgenta ale Spitalului Elias.
Spitalul e un loc de care am fugit mereu. Mirosul specific, atmosfera, suferinta si "dorinta" disperata a eliberarii vazuta in ochii celor internati sunt cateva dintre "calitatile" deloc imbietoare, in ceea ce ma priveste.
Fiecare zi petrecuta acolo incepea cu speranta unui rezultat pozitiv ce ar fi determinat externarea, eliberarea.
Aceasta, nu s-a intamplat decat vinerea ce tocmai a trecut. Cum? Complicat de definit. Si...pentru prima data, sunt de acord cu cei care spun ca suferinta e muta si, uneori, extrem de bine ascunsa.
Am scris toate astea, pentru a va ruga din tot sufletul sa va ascultati corpul. Sa fiti atenti si prezenti si sa nu aveti impresia ca ceea ce se cere a fi facut intr-un anume moment, poate fi amanat.
Ascultati-va corpul, dragilor!
P.S. Vreau sa le multumesc tuturor celor care mi-au trimis ganduri bune, celor care au fost alaturi de mine chiar si de la km departare. De asemenea, le multumesc foarte mult medicilor si personalului medical ce m-a ingrijit cum nu m-am asteptat. Asadar, multumesc tuturor oamenilor din viata mea!
