Parcul acesta, l-am descoperit in aprilie. De atunci, cand m-am asezat naucita pe una dintre bancile lui, mi-a dat o stare de bine, de liniste.
De fiecare data, cand sunt in el, agitatia orasului e undeva departe, e "surda", desi autostrada care duce la Lisabona e in imediata lui apropiere.
Mai mult, azi fiind sambata, autocarele cu turisti au invadat strada din dreapta Cazinoului si ar fi putut transforma locul acesta verde, intr-un furnicar.Deloc. Turistii vin, se fotografiaza, fotografiaza, dupa care isi vad linistiti de explorarea locurilor.
M-am asezat pe banca si am privit in soarele dupa-amiezii, oamenii, palmierii, copiii care alergau fericiti prin iarba grasa. Adica viata.
Desi, in jurul meu, nu se auzea nimic, in interiorul meu "tipa" ceva. Initial, nu stiam ce si trebuie sa recunosc ca m-am cam luptat cu mine. Despre motivul acestei lupte, nu am aflat nimic decat in momentul in care ma pregateam sa plec spre faleza, pentru ca soarele coborase binisor spre apus.
S-a creionat simplu, intr-un decor in culori sepia, din vremuri ceva cam indepartate, pline de parfum dulceag si decadenta.
Si pentru ca totul sa fie si mai clar, cand am ridicat privirea, printre palmieri, Palacio isi contura silueta aristocratica.
( 18 Septembrie 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu