M-am mutat!

Incepand de luni, mi-am luat toate "bagajele" si am parasit corabila blogspot-ului, caruia ii multumesc pentru  3 ani de gazduire, insa nu are performantele tehnice de care am nevoie.
Asadar, ne vedem aici. :)

Impacarea cu mine

M-am gandit sa scriu despre fericire, dar inca nu pot.
Daca va ganditi ca e timpul pentru altceva, pentru furie, spre exemplu, o sa va spun ca a fost. Acum, e timpul pentru vindecare, pentru (re)invatare.
Debusolata fiind, nu am stiut ce sa simt mai intai. Spre ce sa ma indrept si cum sa ma port cu mine. Recunosc ca m-am luptat .Dar numai pana intr-un moment cand, de oboseala sau de sfarsit de etapa, m-am oprit lasand loc simtamintelor cele mai felurite. In momentele de liniste,  ma intrebam blazata ce va  urma si nu intrezaream nimic. Nu vedeam decat un drum care mi se parea anost si cam gol.
Ceva, insa, ca o forta, ma impingea inainte.
Azi, pentru prima data de atunci, am zarit lumina. Lumina ce era partenera mea de calatorie si zbor.
Povara pe care o simteam pe umeri, am lasat-o deoparte si o bucurie calda si plina mi-a cotropit sufletul si trupul.
M-am impacat cu mine. Ma simt din nou, vie si ... e bine.

E luni

M-am hotarat sa nu va ascund ca ultimele doua luni as fi preferat sa nu le traiesc. Motivul e unul simplu si poate uman, dar nu vi-l voi povesti acum. Simt ca nu e inca momentul.

Lunile astea, am fost agitata si linistita. Momentele traite astfel, alternau. Pe cele agitate le simteam si le traiam constient, ceea ce a insemnat va aveam de trecut un prag. 

Si mai era ceva. O furie grea, mistuitoare si otravita imi dadea tarcoale. Despre ea scrisesem in iulie si, atunci, crezusem ca o traisem pana la capat, astfel incat sa fac loc iertarii si acceptarii. Ma inselasem. "Ain't over till it's over", spune Lenny Kravitz intr-un cantec de-al sau. Si... spune bine. Nu era momentul sa o elimin.

Am fost la mare, la inceputul lui septembrie. Era la un pas de mine si nu o vedeam. Cat am stat acolo nu am fost langa ea si nici nu am mai avut dorinta sa o imbratisez, asa cum mi se intampla de fiecare data cand o vad.

Reintoarcerea nu mi-a adus ceva nou, decat dorinta de a face ceva cu mainile, de a ma pierde in stari pe care ti le pot crea lucrurile facute de tine. Din motivul asta, am invatat lucruri noi si am descoperit ca nu am doua maini stangi, asa cum am crezut intotdeauna despre mine. Hmm... am crezut...

Nu vreau sa traiesc in trecut, dar amintirile erau prezente de cand ma trezeam si pana adormeam. Iesirile au fost  rare. Imi erau suficiente camera, laptop-ul, cate o carte ( dar citeam rar, pentru ca nu ma puteam concentra) si, uneori, tv-ul, desi priveam prin el.

Culoarea cerului o priveam pe fereastra. Ma bucuram de albastrul lui unic datorat toamnei "indiene" si de verdele mai putin intens al frunzelor, in tacere, insa fara concentrare.

Totul devvenise fara concentrare. Ma pierdeam in zare... Traiam timpul meu.

De doua saptamani, am ales sa fac un tratament. E un pic diferit, dar simt ca ma ajuta sa imi regasesc puterea si   sa imi refac putin cate putin concentrarea. Si pentru ca a venit si momentul acesta, de azi, am decis sa incep si un regim alimentar care se impunea. Am reinceput sa dansez. Imi era dor.

E luni, poate de aceea.

Zile de viata

Daca m-ar intreba cineva ce am facut de la ultima postare, i-as raspunde asa : "am trait."
M-am lasat prada calatoriei pe care o parcurg de treizeici si ceva de ani. De data asta, nu mi-am mai propus nici un scop. M-am lasat cu adevarat purtata de ea.
Am avut si momente in care ma certam pentru ca zilele treceau facand doar ceea ce imi strabatea mintea, uitand ca trec printr-o perioada de recuperare. Ca am nevoie sa imi acord un timp doar pentru mine, ca e nevoie de o refacere totala.
Primul impuls a fost ca vreau  sa gatesc. Nu stiam ce si ideea mi-a venit citind postarile lui Adi Hadean, m-am hotarat. A iesit un cheese cake delicios, acompaniat de dulceata de afine.

Urmatorul a fost ca as vrea sa calatoresc si cum nu s-a ivit nici o posibilitate, am "plecat" spre Bucovina si Ardeal prin intermediul produselor si exponatelor de la Targul cu dichis ce a fost la Muzeul Taranului Roman.

M-am bucurat de frumusetea obiectelor de mobilier romanesti, ba chiar mi le-am inchipuit asezate in diverse spatii.

Apoi, "am dat fuga" si intr-o cafenea turceasca din perioada interbelica, unde se putea bea o cafea la nisip, aroma licorii maro-negre a fericit papilele mele gustative.

Dupa toate aceste "calatorii", ne-am retras intr-o carciuma, pe Matasari.
A fost o zi perfecta, traita pana la capat.

Cum e iubirea

Cum e iubirea? Blanda si buna. Calda si furtunoasa. Aiurita si zambitoare.
Nu am pierdut-o, desi asa parea. A fost tot timpul cu mine, in mine. Ea m-a chemat la un wokshop unde s-a comunicat cu iubire. Azi, am redescoperit-o, zambindu-mi de dupa un colt. I-am zambit si eu si i-am spus ca vreau sa zbor. Printr-un alt suras, mi-a dat incuviintarea.
Si am zburat. Asa cum imi place sa o fac de cativa ani. E din nou bine.

Pur si simplu VIATA

Uitasem de lucrurile simple. Uitasem ce bun si aspru, in acelasi timp, e gustul ceaiului verde.
Privirea nu imi mai fusese atrasa de verdele care intotdeauna ma facea sa exclam" e grozav!". Nici cerului nu ii mai dadeam importanta, seninul nu-mi mai spunea nimic. Aromele care imi defineau momentele, le pierdusem undeva in spatiu si parca nici apa, prietena mea tainica in clipele de liniste, nu o mai simteam alaturi.
Ma izolasem intr-o lume gri, fara lumina. Doar supravietuiam.
De data aceasta, nu a mai fost o scanteie ce m-a determinat sa vad lumina. Am facut mai multi pasi. Ultimul si poate cel mai sigur a fost un text. Acesta :






( fotografia este preluata din profilul Facebook al lui  Mustapha Ait Amnay Bouga)

Song of the day

Intamplare

If you're brave enough to say "good bye", life will reward you with a new "hello". 
(Paulo Coelho)

 

Ma intrebam prin martie, ce-ar fi sau cum ar fi daca. N-am primit raspunsul, poate si pentru ca nu mai astept raspunsuri - stiu ca ele vor veni intr-un moment in care e timpul sa vina.

Dar cum nimic din ceea ce traiesc nu pare a fi intamplator, asa a fost si gandul acesta. A devenit realitate la sfarsitul lui aprilie si nimic nu ma  facea sa imi bata inima mai tare si mai cald. M-am bucurat mult, desi, pentru prima data, nu-mi puteam manifesta bucuria plenar. Ceva nedefinit ma determina sa ma bucur in liniste, fara zgomot. Poate maturizarea era motivul acestei stari...

A urmat o perioada agitata, plina cu de toate - evenimente dorite sau mai putin dorite, ce au necesitat prezenta de spirit si organizare. Au fost zile in care uitam si ma concetram doar pe ceea ce aveam de facut, de parca alergam intr-o cursa contra cronometru.

Toate astea, le-am trait pana intr-o zi cand m-am trezitintr-un vartej (din nou, intr-un vartej). Sunt tentata sa scriu cum a fost, sa ii atribui un adjectiv, dar stiu ca nu e nevoie, pentru ca el a fost parte din viata. Iar viata este pur si simplu.

Cum s-a sfarsit? Cu un "la revedere", ce mi-a sadit o teama  pe care  o las sa se duca si acum, in noptile ce au devenit mai lungi pentru ca e septembrie.

Numai ca un "bun venit" se intrezareste, in fiecare dimineata.

Ascultati-va corpul!

Am marturisit, adesea, ca imi ascult corpul. Si o fac pentru acesta este unul dintre motoarele stilului meu de viata. Adica, atunci cand imi este foame, mananc. Cand ma simt obosita, incerc sa ma odihnesc. Daca vreau sa ma plimb, dau fuga intr-un parc, iar atunci cand simt un ghiont din partea creierului, citesc. Cu alte cuvinte, nu incerc sa imi fac nici un rau.
De pe la mijlocul lunii iunie, insa, am fost preocupata am fost extrem de preocupata sa ma lupt cu evenimentele, cu viata si, desi  primeam semnale continue, nu m-am oprit nici o secunda.
Ceea ce nu am crezut, s-a intamplat intr-o noapte de duminica, cand am fost nevoita sa apelez la serviciile medicale de urgenta ale Spitalului Elias.
Spitalul e un loc de care am fugit mereu. Mirosul specific, atmosfera, suferinta  si "dorinta" disperata a eliberarii vazuta in ochii celor internati sunt cateva dintre "calitatile" deloc imbietoare, in ceea ce ma priveste.
Fiecare zi petrecuta acolo incepea cu speranta unui rezultat pozitiv ce ar fi determinat externarea, eliberarea.
Aceasta, nu s-a intamplat decat vinerea ce tocmai a trecut. Cum? Complicat de definit. Si...pentru prima data, sunt de acord cu cei care spun ca suferinta e muta si, uneori, extrem de bine ascunsa.
Am scris toate astea, pentru a va ruga din tot sufletul sa va ascultati corpul. Sa fiti atenti si prezenti si sa nu aveti impresia ca ceea ce se cere a fi facut intr-un anume moment, poate fi amanat.
Ascultati-va corpul, dragilor!

P.S. Vreau sa le multumesc tuturor celor care mi-au trimis ganduri bune, celor care au fost alaturi de mine chiar si de la km departare. De asemenea, le multumesc foarte mult medicilor si personalului medical ce m-a ingrijit cum nu m-am asteptat. Asadar, multumesc tuturor oamenilor din viata mea!

Parte a calatoriei

Nu, n-am fugit. Si nici nu m-am retras intr-un colt lamentandu-ma  despre perioada pe care o traversez. Nu m-a lasat viata si  nu ma mai impotrivesc.
Daca au fost usoare zilele ce au trecut? Oh, nu. M-am zbatut, m-am agitat, m-am temut, m-am infuriat si am considerat nedrept. M-a durut si iar m-am revoltat.
La un moment dat, constientizand, am realizat ca ma inveninez si ca asta nu imi face bine, tot discursul meu de eliberare nefacand doi bani in momentul acela. Am lasat iar neputinta sa ma cuprinda, in loc sa ma retrag in tacere si sa imi ascult inima, corpul. Sau poate nu  era momentul pentru asta. Poate imi era necesar chinul, pentru a aprecia calmul si linistea.
Acum, las sa se duca toate pentru ca o alta intamplare imi solicita atentia si energia. Nu o pot caracteriza. Doar o pot considera parte importanta a calatoriei.

M-am eliberat!

Sunt copil unic, si desi unii ar spune ca am fost rasfatata- doar prin prisma acestei situatii, mama nu m-a tinut prea tare in puf. Mi-a daruit o educatie riguroasa si severa – adica, m-a si apaludat ( destul de tarziu), dar mi-a si aratat cum si, mai ales, ce se intampla pe lumea asta. Atunci, imi parea tratamentul mult prea dur s, uneori, imi era extrem de greu sa depasesc momentele. Acum, ii multumesc mult, foarte mult pentru ca omul care am devenit, sigur si datorita dorintei mele de acumulare, nu e ignorant, rautacios, invidios, egoist sau... nesimtit.

Printre multele lectii pe care am vrut sa le invat de-a lungul “calatoriei” a fost si aceea ca nu ma poate iubi toata lumea, asa cum nici eu nu pot iubi toti oamenii de pe pamantul acesta.

Zilele astea, am fost martora unui razboi desfasurat fara voia mea si fara ca eu sa-l fi provocat. M-am trezit implicata intr-o situatie incare nici in ruptul capului nu mi-ar fi trecut sa o provoc. Sunt mai degraba un om pasnic, care nu provoaca, dar nici nu sta deoparte atunci cand este atacat. Asadar, m-am hotarat  sa ignor, in prima faza. Ulterior, cand situatia a devenit iritanta, am reactionat, amuzandu-ma. Nu m-am intrebat nici de ce, nici cum si nici ce-o fi avand cu mine.

Nu aceeasi atitudine am avut-o, atunci cand mi s-au adus acuze si injurii. La inceput, n-am vrut reactionez, dar urletele si cuvintele aruncate la nimereala, venite dintr-o frustrare adanca si un egoism ce schimonoseste suflete si fete, m-au determinat sa reactionez verbal si sa ma intreb de ce? Nu facusem nimic, nici in acest caz. Si totusi...

M-am oprit in momentul in care persoana din fata mea urla si imi spunea cuvinte pe care nu i le-am spus vreodata. Atunci, am realizat ca problema e la ea, nu la mine.

Ca eu am nevoie de liniste si nu vreau sa traiesc consimtind la un trai plin de ura si resentimente. Desi tremurand, m-am oprit.

Am iesit si m-am eliberat. A trebuit sa traiesc si experienta asta.

Free will

Imi doresc ca orice om obsinuit sa imi cunosc drumul sau ca drumul pe care sunt sa gasesc numai intamplari frumoase si bune. Tot ca un om obisnuit, stiu ca e imposibil ca totul sa fie fara nor. Viata e asa si noi, facem parte din ea.
Nu putem avea "o calatorie" pe un norisor alb, desi toti ne dorim. Ceva, insa, avem - libertatea de a alege.
Deoarece simturile noastre nu sunt treze, ca niste antene, pentru ca suntem preocupati cu altele sau cu traitul.
In momentul in care sesizam disconfortul situatiei, simturile se ascut si apar semnele de intrebare. Si poate reactiile nu sunt imediate, dar la momentul potrivit, intervine liberul arbitru. Poate am mai spus-o, dar sta in puterea noastra sa alegem ceea ce vrem sa avem sau nu langa noi.

Clipe furate

Am plecat 5 zile din Bucuresti. Am fugit la mare. Graul, despre care vorbeam in postarea anterioara, nu mai era verde. Se copsese. Ceea ce mi-a reamintit, inca o data, ca totul se intampla intr-un anume ritm si doar atunci cand e momentul.
Am muncit, am furat raze de soare, am prins stropi de ploaie pe haine si in palma, m-am bucurat impreuna cu oameni dragi.
De cand ma stiu, iubesc marea. O iubesc intr-asa o masura incat, in copilarie, ii "invidiam" pe locuitorii Constantei pentru toate zilele insorite petrecute langa ea, langa apa cea mare si sarata. Mai tarziu, am aflat ca nu sunt atat de incantati de tot ceea ce eu consideram extraordinar. "Si ce daca... mi-am spus. Pentru mine va ramane la fel!" Si asa a fost si asa si este.:)
Acum, nu mai invidez pe nimeni. E un sentiment pe care nu il cunosc si nici nu ma intereseaza. Acum, ma bucur de fiecare clipa traita la mare, chiar daca au fost doar clipe furate.

foto

Sfarsit de mai

Am plecat din oras sambata dimineata, mai tarziu decat ne propusesem, dar unde ne grabim noi? Destinatia era clara si sigura. Am preferat sa imi las gandurile sa isi vada de drum, neacordandu-le atentie.

Pe drum, stanga-dreapta, verde, mult verde. De la iarba, de la graul crud, de la ierburi si rosu.

Un rosu fragil, la capatul unei tulpini ca un fir. As fi vrut sa  descriu in cuvinte senzatiile traite la vederea florilor de mac, dar ar fi prea mici sau prea putine. Sunt momente, cum au fost acestea, in care prefer sa tac si sa savurez cat de frumos e drumul vietii.

Dupa-amiaza, spre seara am fost pe plaja. E o plaja care si-a pastrat cat de cat salbaticia si asta, probabil, pentru ca e abia sfarsitul lui mai si oamenii nu au napadit, inca, locul.

Frumoase momente. Minunata zi.

Flori de 11 mai

Am trait ziua de ieri ( adica, miercuri) la maxim. De la prima ora, am fost emotii intense. M-am bucurat de fiecare gand bun si am incercat sa intorc, asa cum am simtit in acel moment.

Marturisesc ca de doua saptamani, viata mea se desfasoare intr-un ritm nebunesc. Se intampla lcruri multe, bune,  pe care insa nu le pot "savura" asa cum imi place, pentru ca nu e momentul pentru asta. Am incercat, dar am realizat ca acum e momentul constructiei. Sa construim, asadar.

Desi ar fi multe de spus despre cele intamplate aseara, n-am sa spun nimic.Va arat doar niste flori ce mi-au bucurat sufletul si au schimbat culoarea zilei, usor intunecata din cauza norilor si a ploii.

Lalele in plasa.

Orhideea din fereastra.

 

Lalele tepoase, dar pline de culoare.

Si trandafiri la cos.

Sarbatori de aprilie la Iasi

Prin februarie m-am gandit prima data ca anul acesta de Paste, voi fi acasa, la Iasi. Nu stiu daca m-au chemat radacinile sau a fost altceva.
De cand nu mai locuiesc acolo, de 11 ani, desi as fi vrut , lipsa timpului nu mi-au permis sa imi petrec aceasta sarbatoare impreuna cu ai mei. Drumul a fost interesant, dar obositor pentru ca ploaia ne-a insotit de la iesirea din Urziceni pana aproape de Bacau. Am admirat si, aproape, adulmecat  verdele ce incepuse sa acopere din ce in ce mai evident campurile. Primavara, totusi.

Uitasem cum e linistea de la Iasi, din Vinerea Mare. M-am bucurat de tot. Si nu foarte tarziu am adormit.
Dimineata, m-am trezit cu un chef de plimbare prin soarele de aprilie. Si asa am ajuns intr-unul din parcurile Iasului, cel denumit al expozitiei. M-am asezat in soare, in Lumina sa simt pulsul vietii, langa un picior din lemn asezat langa trandafiri ce parea usor stingher.

Ziua a fost plina si bucuroasa. M-am intalnit cu oameni, zambete, amintiri si...viata. Ce poate fi mai simplu si mai minunat?

In vizita de la Gradina Botanica, pe langa un calm ce parea etern, pasarile ce se auzeau si aerul gol de toate relele, mi-a ramas in suflet un malin. O frumusete cu miros proaspat. L-am iubit din prima clipa.

Pus cap la cap, timpul petrecut in Iasi s-a limitat la 48 de ore. N-a fost mult, dar a fost intens. Poate ca nu durata e importanta sau nu a fost importanta de aceasta data.

Lumina!

Dragilor,
Ma bucur pentru ca suntem impreuna aici. Si nu numai de aceea:

Binele

Pacea

Iubirea

Lumina

sa fie cu voi acum si  mereu! 

foto

Asadar, multumesc Andreea !

Imi amintesc  momentul- era in vara lui 2008, cand debusolata din multe puncte de vedere si cautandu-mi sinele mai mult decat o facusem pana atunci, am descoperit mai intai Da mai departe .
Rasfoindu-l, am gasit doua postari care aveau sa imi imbogateasca sufletul si apoi, viata. Una dintre ele ii apartine Andreei   , careia i-am citit intamplarile "din scoarta in scoarta". Aveam sentimentul ca toata viata si framantarile mele le descoperise ea cumva, pentru ca nu ne cunosteam, si le tastatase pentru a ramane in jurnalul virtual.
Am plans, am zambit, m-am bucurat si i-am multumit de multe ori in gand pentru toate cate mi le daruise.
La un moment dat, am decis sa ii scriu. Dialogul a fost simplu si de o normalitate pe care o intalnesc rar.
Prima noastra intalnire a fost in toamna, prin octombrie, intr-o cafenea de langa Universitate-unde am vorbit mult, amandoua. Eu m-am bucurat mult - ii multumeam pentru ca m-a ajutat sa ma trezesc, sa vad lucruri, situatii pe care nu le vazusem multi ani.
Am continuat sa comunicam, insa din ce in ce mai rar. Andreea se bucura de viata si isi urma calea, drumul pe care si ea la randu-i si-l dorise.
Imi umplea ziua de bucurie, atunci cand imi dadea un semn si faptul ca astepta un copil, desi l-am aflat de pe blog, m-a incantat enorm. Intamplarile din viata ei imi dadeau un sentiment de normalitate si, "lupta" pe care o declansasem in acea vara, nu imi mai parea dura si grea, asa cum eram tentata sa o definesc.
Tot Andreei trebuie sa ii multumesc pentru ca, intr-o dupa-amiaza plicticoasa de duminica, mi-a dat un link catre un blog a carui autoare avea sa schimbe multe in viata mea.
Cuvintele despre acest om frumos ar putea fi multe si toate gandurile mele catre ea nu pot fi decat bune, asta in conditiile in care viata nu ne-a mai "ajutat" sa ne intalnim.
Pentru toate cele povestite mai sus si pentru multe altele, ii multumesc!

Bucuria de viata

Azi, m-am intrebat " de ce ma lupt?" Pentru ca fiecare om are dreptul la viata si nu ma refer la acela despre care toata lumea il considera un precept. Ma refer la dreptul de a-ti trai fiecare clipa, dar nu ca pe un chin sau ca pe o apasare.
Recunosc ca nu am gandit si trait asa de cand ma stiu. Am trecut prin toate incercarile si inca mai trec, dar acum nu ma mai sperii de ele. Le consider ca facand parte din viata, asa cum si eu fac parte din ea.
Si pentru ca am ales viata, nu mai vreau sa imi impun limite care sa imi creeze sentimente de apasare. Nu mai vreau sa simt un bolovan apasandu-mi pieptul pentru ca e limita ce mi-am impus-o tot eu.
Stiu ca traiesc intr-o societate care a murdarit orice si a transformat oamenii in niste bipezi ignoranti si ahtiati dupa material. Stiu ca exista niste reguli pe care e bine sa le respect, si fac intocmai pentru ca altfel nu as putea functiona.
Dar refuz sa nu ma  respect doar pentru ca sa nu depasesc o limita impusa tot de mine. Poate parea egoism, dar cred ca merit sa traiesc si sa ma bucur de viata.

Primii ghiocei

Acum, cateva zile, am trait iarasi un rau fizic ce m-a tintuit o zi intreaga in pat. In astfel de momente, nu pot citi, nu pot vedea filme, nu ma pot  bucura de lumina si de soarele de afara. Singura "activitate" pe care creierul mi-o permite este sa ma plimb printre ganduri. Si le-am vazut pe toate. De fapt, mi-am reamintit...cum eram si ce era cu un an in urma.
Februarie 2010. Era frig, era urat, era zapada pana la genunchi si o mizerie fara sfarsit, parca, pe strazi. Insa, ceva se dezgheta intr-un ritm propriu si chiar imperceptibil, pe alocuri.
Se intampla ca in romanul pe care il iubesc mult ..."Mi-e rusine ca am stat atat timp departe de tot ce se intampla. Parca am trait singura, intr-o odaie cu toti peretii de oglinda, si m-am vazut pe mine, numai pe mine, si iar pe mine, in mii de exemplare."(Cella Serghi - Panza de paianjen)
Ma trezeam incet-incet dintr-un somn impus de concentrarea pentru "reeducare". Si era frumos ce vedeam. Vedeam oameni si situatii si flori si locuri. Si, pentru prima data vedeam viata vie, frumoasa, in fata mea, ca un drum drept pana la linia orizontului. Am zambit, atunci. Am zambit si acum, in ciuda durerii puternice pe care corpul meu, pe care am decis sa il ascult, o "emitea".
Si poate, nu intamplator, atunci cand am deschis ochii, primele imagini au fost ale unor ghiocei nascuti mult prea devreme... Dar pana la urma, cine stie daca e prea devreme?

Viata are ritmul ei si a mea are unul pe care il urmez, ascultand-o cuminte.

Confort

Imi doresc sa scriu aproape zilnic, aici. Traiesc o perioada pe care as numi-o creativa si constructiva. Stiu si simt ca tot ceea ce "sadesc" in timpul trecut de la revenirea mea si in cel pe care il traiesc zilnic, ma ajuta sa construiesc.
Nu mai bat din picior si nici nu astept cu infrigurare sa se intample. Pentru ca ea, viata, se intampla in fiecare clipa si refuz sa mai alung ceea ce imi cere, doar pentru ca nu corespunde cutumelor stabilite de societate.
Starea mea actuala e definita perfect de cantecul acesta:

As fi enorm de fericita daca as putea sa fiu langa o astfel de apa, dar pentru moment, confortul meu este dat de altceva. Simt nevoia sa citesc mult. In lectura, imi gasesc starea de liniste. Abia am terminat "Fiul risipitor" al lui Radu Tudoran. M-am analizat si m-am intrebat daca mai vreau sa citesc. Raspunsul a venit simplu, in momentul cand am luat o alta carte din raft.
E bine. Mi-e bine, astfel.