Sunt copil unic, si desi unii ar spune ca am fost rasfatata- doar prin prisma acestei situatii, mama nu m-a tinut prea tare in puf. Mi-a daruit o educatie riguroasa si severa – adica, m-a si apaludat ( destul de tarziu), dar mi-a si aratat cum si, mai ales, ce se intampla pe lumea asta. Atunci, imi parea tratamentul mult prea dur s, uneori, imi era extrem de greu sa depasesc momentele. Acum, ii multumesc mult, foarte mult pentru ca omul care am devenit, sigur si datorita dorintei mele de acumulare, nu e ignorant, rautacios, invidios, egoist sau... nesimtit.Printre multele lectii pe care am vrut sa le invat de-a lungul “calatoriei” a fost si aceea ca nu ma poate iubi toata lumea, asa cum nici eu nu pot iubi toti oamenii de pe pamantul acesta.
Zilele astea, am fost martora unui razboi desfasurat fara voia mea si fara ca eu sa-l fi provocat. M-am trezit implicata intr-o situatie incare nici in ruptul capului nu mi-ar fi trecut sa o provoc. Sunt mai degraba un om pasnic, care nu provoaca, dar nici nu sta deoparte atunci cand este atacat. Asadar, m-am hotarat sa ignor, in prima faza. Ulterior, cand situatia a devenit iritanta, am reactionat, amuzandu-ma. Nu m-am intrebat nici de ce, nici cum si nici ce-o fi avand cu mine.
Nu aceeasi atitudine am avut-o, atunci cand mi s-au adus acuze si injurii. La inceput, n-am vrut reactionez, dar urletele si cuvintele aruncate la nimereala, venite dintr-o frustrare adanca si un egoism ce schimonoseste suflete si fete, m-au determinat sa reactionez verbal si sa ma intreb de ce? Nu facusem nimic, nici in acest caz. Si totusi...
M-am oprit in momentul in care persoana din fata mea urla si imi spunea cuvinte pe care nu i le-am spus vreodata. Atunci, am realizat ca problema e la ea, nu la mine.
Ca eu am nevoie de liniste si nu vreau sa traiesc consimtind la un trai plin de ura si resentimente. Desi tremurand, m-am oprit.
Am iesit si m-am eliberat. A trebuit sa traiesc si experienta asta.
