Cum e iubirea

Cum e iubirea? Blanda si buna. Calda si furtunoasa. Aiurita si zambitoare.
Nu am pierdut-o, desi asa parea. A fost tot timpul cu mine, in mine. Ea m-a chemat la un wokshop unde s-a comunicat cu iubire. Azi, am redescoperit-o, zambindu-mi de dupa un colt. I-am zambit si eu si i-am spus ca vreau sa zbor. Printr-un alt suras, mi-a dat incuviintarea.
Si am zburat. Asa cum imi place sa o fac de cativa ani. E din nou bine.

Pur si simplu VIATA

Uitasem de lucrurile simple. Uitasem ce bun si aspru, in acelasi timp, e gustul ceaiului verde.
Privirea nu imi mai fusese atrasa de verdele care intotdeauna ma facea sa exclam" e grozav!". Nici cerului nu ii mai dadeam importanta, seninul nu-mi mai spunea nimic. Aromele care imi defineau momentele, le pierdusem undeva in spatiu si parca nici apa, prietena mea tainica in clipele de liniste, nu o mai simteam alaturi.
Ma izolasem intr-o lume gri, fara lumina. Doar supravietuiam.
De data aceasta, nu a mai fost o scanteie ce m-a determinat sa vad lumina. Am facut mai multi pasi. Ultimul si poate cel mai sigur a fost un text. Acesta :






( fotografia este preluata din profilul Facebook al lui  Mustapha Ait Amnay Bouga)

Song of the day

Intamplare

If you're brave enough to say "good bye", life will reward you with a new "hello". 
(Paulo Coelho)

 

Ma intrebam prin martie, ce-ar fi sau cum ar fi daca. N-am primit raspunsul, poate si pentru ca nu mai astept raspunsuri - stiu ca ele vor veni intr-un moment in care e timpul sa vina.

Dar cum nimic din ceea ce traiesc nu pare a fi intamplator, asa a fost si gandul acesta. A devenit realitate la sfarsitul lui aprilie si nimic nu ma  facea sa imi bata inima mai tare si mai cald. M-am bucurat mult, desi, pentru prima data, nu-mi puteam manifesta bucuria plenar. Ceva nedefinit ma determina sa ma bucur in liniste, fara zgomot. Poate maturizarea era motivul acestei stari...

A urmat o perioada agitata, plina cu de toate - evenimente dorite sau mai putin dorite, ce au necesitat prezenta de spirit si organizare. Au fost zile in care uitam si ma concetram doar pe ceea ce aveam de facut, de parca alergam intr-o cursa contra cronometru.

Toate astea, le-am trait pana intr-o zi cand m-am trezitintr-un vartej (din nou, intr-un vartej). Sunt tentata sa scriu cum a fost, sa ii atribui un adjectiv, dar stiu ca nu e nevoie, pentru ca el a fost parte din viata. Iar viata este pur si simplu.

Cum s-a sfarsit? Cu un "la revedere", ce mi-a sadit o teama  pe care  o las sa se duca si acum, in noptile ce au devenit mai lungi pentru ca e septembrie.

Numai ca un "bun venit" se intrezareste, in fiecare dimineata.

Ascultati-va corpul!

Am marturisit, adesea, ca imi ascult corpul. Si o fac pentru acesta este unul dintre motoarele stilului meu de viata. Adica, atunci cand imi este foame, mananc. Cand ma simt obosita, incerc sa ma odihnesc. Daca vreau sa ma plimb, dau fuga intr-un parc, iar atunci cand simt un ghiont din partea creierului, citesc. Cu alte cuvinte, nu incerc sa imi fac nici un rau.
De pe la mijlocul lunii iunie, insa, am fost preocupata am fost extrem de preocupata sa ma lupt cu evenimentele, cu viata si, desi  primeam semnale continue, nu m-am oprit nici o secunda.
Ceea ce nu am crezut, s-a intamplat intr-o noapte de duminica, cand am fost nevoita sa apelez la serviciile medicale de urgenta ale Spitalului Elias.
Spitalul e un loc de care am fugit mereu. Mirosul specific, atmosfera, suferinta  si "dorinta" disperata a eliberarii vazuta in ochii celor internati sunt cateva dintre "calitatile" deloc imbietoare, in ceea ce ma priveste.
Fiecare zi petrecuta acolo incepea cu speranta unui rezultat pozitiv ce ar fi determinat externarea, eliberarea.
Aceasta, nu s-a intamplat decat vinerea ce tocmai a trecut. Cum? Complicat de definit. Si...pentru prima data, sunt de acord cu cei care spun ca suferinta e muta si, uneori, extrem de bine ascunsa.
Am scris toate astea, pentru a va ruga din tot sufletul sa va ascultati corpul. Sa fiti atenti si prezenti si sa nu aveti impresia ca ceea ce se cere a fi facut intr-un anume moment, poate fi amanat.
Ascultati-va corpul, dragilor!

P.S. Vreau sa le multumesc tuturor celor care mi-au trimis ganduri bune, celor care au fost alaturi de mine chiar si de la km departare. De asemenea, le multumesc foarte mult medicilor si personalului medical ce m-a ingrijit cum nu m-am asteptat. Asadar, multumesc tuturor oamenilor din viata mea!

Parte a calatoriei

Nu, n-am fugit. Si nici nu m-am retras intr-un colt lamentandu-ma  despre perioada pe care o traversez. Nu m-a lasat viata si  nu ma mai impotrivesc.
Daca au fost usoare zilele ce au trecut? Oh, nu. M-am zbatut, m-am agitat, m-am temut, m-am infuriat si am considerat nedrept. M-a durut si iar m-am revoltat.
La un moment dat, constientizand, am realizat ca ma inveninez si ca asta nu imi face bine, tot discursul meu de eliberare nefacand doi bani in momentul acela. Am lasat iar neputinta sa ma cuprinda, in loc sa ma retrag in tacere si sa imi ascult inima, corpul. Sau poate nu  era momentul pentru asta. Poate imi era necesar chinul, pentru a aprecia calmul si linistea.
Acum, las sa se duca toate pentru ca o alta intamplare imi solicita atentia si energia. Nu o pot caracteriza. Doar o pot considera parte importanta a calatoriei.

M-am eliberat!

Sunt copil unic, si desi unii ar spune ca am fost rasfatata- doar prin prisma acestei situatii, mama nu m-a tinut prea tare in puf. Mi-a daruit o educatie riguroasa si severa – adica, m-a si apaludat ( destul de tarziu), dar mi-a si aratat cum si, mai ales, ce se intampla pe lumea asta. Atunci, imi parea tratamentul mult prea dur s, uneori, imi era extrem de greu sa depasesc momentele. Acum, ii multumesc mult, foarte mult pentru ca omul care am devenit, sigur si datorita dorintei mele de acumulare, nu e ignorant, rautacios, invidios, egoist sau... nesimtit.

Printre multele lectii pe care am vrut sa le invat de-a lungul “calatoriei” a fost si aceea ca nu ma poate iubi toata lumea, asa cum nici eu nu pot iubi toti oamenii de pe pamantul acesta.

Zilele astea, am fost martora unui razboi desfasurat fara voia mea si fara ca eu sa-l fi provocat. M-am trezit implicata intr-o situatie incare nici in ruptul capului nu mi-ar fi trecut sa o provoc. Sunt mai degraba un om pasnic, care nu provoaca, dar nici nu sta deoparte atunci cand este atacat. Asadar, m-am hotarat  sa ignor, in prima faza. Ulterior, cand situatia a devenit iritanta, am reactionat, amuzandu-ma. Nu m-am intrebat nici de ce, nici cum si nici ce-o fi avand cu mine.

Nu aceeasi atitudine am avut-o, atunci cand mi s-au adus acuze si injurii. La inceput, n-am vrut reactionez, dar urletele si cuvintele aruncate la nimereala, venite dintr-o frustrare adanca si un egoism ce schimonoseste suflete si fete, m-au determinat sa reactionez verbal si sa ma intreb de ce? Nu facusem nimic, nici in acest caz. Si totusi...

M-am oprit in momentul in care persoana din fata mea urla si imi spunea cuvinte pe care nu i le-am spus vreodata. Atunci, am realizat ca problema e la ea, nu la mine.

Ca eu am nevoie de liniste si nu vreau sa traiesc consimtind la un trai plin de ura si resentimente. Desi tremurand, m-am oprit.

Am iesit si m-am eliberat. A trebuit sa traiesc si experienta asta.