Clipe furate

Am plecat 5 zile din Bucuresti. Am fugit la mare. Graul, despre care vorbeam in postarea anterioara, nu mai era verde. Se copsese. Ceea ce mi-a reamintit, inca o data, ca totul se intampla intr-un anume ritm si doar atunci cand e momentul.
Am muncit, am furat raze de soare, am prins stropi de ploaie pe haine si in palma, m-am bucurat impreuna cu oameni dragi.
De cand ma stiu, iubesc marea. O iubesc intr-asa o masura incat, in copilarie, ii "invidiam" pe locuitorii Constantei pentru toate zilele insorite petrecute langa ea, langa apa cea mare si sarata. Mai tarziu, am aflat ca nu sunt atat de incantati de tot ceea ce eu consideram extraordinar. "Si ce daca... mi-am spus. Pentru mine va ramane la fel!" Si asa a fost si asa si este.:)
Acum, nu mai invidez pe nimeni. E un sentiment pe care nu il cunosc si nici nu ma intereseaza. Acum, ma bucur de fiecare clipa traita la mare, chiar daca au fost doar clipe furate.

foto

Sfarsit de mai

Am plecat din oras sambata dimineata, mai tarziu decat ne propusesem, dar unde ne grabim noi? Destinatia era clara si sigura. Am preferat sa imi las gandurile sa isi vada de drum, neacordandu-le atentie.

Pe drum, stanga-dreapta, verde, mult verde. De la iarba, de la graul crud, de la ierburi si rosu.

Un rosu fragil, la capatul unei tulpini ca un fir. As fi vrut sa  descriu in cuvinte senzatiile traite la vederea florilor de mac, dar ar fi prea mici sau prea putine. Sunt momente, cum au fost acestea, in care prefer sa tac si sa savurez cat de frumos e drumul vietii.

Dupa-amiaza, spre seara am fost pe plaja. E o plaja care si-a pastrat cat de cat salbaticia si asta, probabil, pentru ca e abia sfarsitul lui mai si oamenii nu au napadit, inca, locul.

Frumoase momente. Minunata zi.

Flori de 11 mai

Am trait ziua de ieri ( adica, miercuri) la maxim. De la prima ora, am fost emotii intense. M-am bucurat de fiecare gand bun si am incercat sa intorc, asa cum am simtit in acel moment.

Marturisesc ca de doua saptamani, viata mea se desfasoare intr-un ritm nebunesc. Se intampla lcruri multe, bune,  pe care insa nu le pot "savura" asa cum imi place, pentru ca nu e momentul pentru asta. Am incercat, dar am realizat ca acum e momentul constructiei. Sa construim, asadar.

Desi ar fi multe de spus despre cele intamplate aseara, n-am sa spun nimic.Va arat doar niste flori ce mi-au bucurat sufletul si au schimbat culoarea zilei, usor intunecata din cauza norilor si a ploii.

Lalele in plasa.

Orhideea din fereastra.

 

Lalele tepoase, dar pline de culoare.

Si trandafiri la cos.

Sarbatori de aprilie la Iasi

Prin februarie m-am gandit prima data ca anul acesta de Paste, voi fi acasa, la Iasi. Nu stiu daca m-au chemat radacinile sau a fost altceva.
De cand nu mai locuiesc acolo, de 11 ani, desi as fi vrut , lipsa timpului nu mi-au permis sa imi petrec aceasta sarbatoare impreuna cu ai mei. Drumul a fost interesant, dar obositor pentru ca ploaia ne-a insotit de la iesirea din Urziceni pana aproape de Bacau. Am admirat si, aproape, adulmecat  verdele ce incepuse sa acopere din ce in ce mai evident campurile. Primavara, totusi.

Uitasem cum e linistea de la Iasi, din Vinerea Mare. M-am bucurat de tot. Si nu foarte tarziu am adormit.
Dimineata, m-am trezit cu un chef de plimbare prin soarele de aprilie. Si asa am ajuns intr-unul din parcurile Iasului, cel denumit al expozitiei. M-am asezat in soare, in Lumina sa simt pulsul vietii, langa un picior din lemn asezat langa trandafiri ce parea usor stingher.

Ziua a fost plina si bucuroasa. M-am intalnit cu oameni, zambete, amintiri si...viata. Ce poate fi mai simplu si mai minunat?

In vizita de la Gradina Botanica, pe langa un calm ce parea etern, pasarile ce se auzeau si aerul gol de toate relele, mi-a ramas in suflet un malin. O frumusete cu miros proaspat. L-am iubit din prima clipa.

Pus cap la cap, timpul petrecut in Iasi s-a limitat la 48 de ore. N-a fost mult, dar a fost intens. Poate ca nu durata e importanta sau nu a fost importanta de aceasta data.

Lumina!

Dragilor,
Ma bucur pentru ca suntem impreuna aici. Si nu numai de aceea:

Binele

Pacea

Iubirea

Lumina

sa fie cu voi acum si  mereu! 

foto

Asadar, multumesc Andreea !

Imi amintesc  momentul- era in vara lui 2008, cand debusolata din multe puncte de vedere si cautandu-mi sinele mai mult decat o facusem pana atunci, am descoperit mai intai Da mai departe .
Rasfoindu-l, am gasit doua postari care aveau sa imi imbogateasca sufletul si apoi, viata. Una dintre ele ii apartine Andreei   , careia i-am citit intamplarile "din scoarta in scoarta". Aveam sentimentul ca toata viata si framantarile mele le descoperise ea cumva, pentru ca nu ne cunosteam, si le tastatase pentru a ramane in jurnalul virtual.
Am plans, am zambit, m-am bucurat si i-am multumit de multe ori in gand pentru toate cate mi le daruise.
La un moment dat, am decis sa ii scriu. Dialogul a fost simplu si de o normalitate pe care o intalnesc rar.
Prima noastra intalnire a fost in toamna, prin octombrie, intr-o cafenea de langa Universitate-unde am vorbit mult, amandoua. Eu m-am bucurat mult - ii multumeam pentru ca m-a ajutat sa ma trezesc, sa vad lucruri, situatii pe care nu le vazusem multi ani.
Am continuat sa comunicam, insa din ce in ce mai rar. Andreea se bucura de viata si isi urma calea, drumul pe care si ea la randu-i si-l dorise.
Imi umplea ziua de bucurie, atunci cand imi dadea un semn si faptul ca astepta un copil, desi l-am aflat de pe blog, m-a incantat enorm. Intamplarile din viata ei imi dadeau un sentiment de normalitate si, "lupta" pe care o declansasem in acea vara, nu imi mai parea dura si grea, asa cum eram tentata sa o definesc.
Tot Andreei trebuie sa ii multumesc pentru ca, intr-o dupa-amiaza plicticoasa de duminica, mi-a dat un link catre un blog a carui autoare avea sa schimbe multe in viata mea.
Cuvintele despre acest om frumos ar putea fi multe si toate gandurile mele catre ea nu pot fi decat bune, asta in conditiile in care viata nu ne-a mai "ajutat" sa ne intalnim.
Pentru toate cele povestite mai sus si pentru multe altele, ii multumesc!

Bucuria de viata

Azi, m-am intrebat " de ce ma lupt?" Pentru ca fiecare om are dreptul la viata si nu ma refer la acela despre care toata lumea il considera un precept. Ma refer la dreptul de a-ti trai fiecare clipa, dar nu ca pe un chin sau ca pe o apasare.
Recunosc ca nu am gandit si trait asa de cand ma stiu. Am trecut prin toate incercarile si inca mai trec, dar acum nu ma mai sperii de ele. Le consider ca facand parte din viata, asa cum si eu fac parte din ea.
Si pentru ca am ales viata, nu mai vreau sa imi impun limite care sa imi creeze sentimente de apasare. Nu mai vreau sa simt un bolovan apasandu-mi pieptul pentru ca e limita ce mi-am impus-o tot eu.
Stiu ca traiesc intr-o societate care a murdarit orice si a transformat oamenii in niste bipezi ignoranti si ahtiati dupa material. Stiu ca exista niste reguli pe care e bine sa le respect, si fac intocmai pentru ca altfel nu as putea functiona.
Dar refuz sa nu ma  respect doar pentru ca sa nu depasesc o limita impusa tot de mine. Poate parea egoism, dar cred ca merit sa traiesc si sa ma bucur de viata.