Parte a calatoriei

Nu, n-am fugit. Si nici nu m-am retras intr-un colt lamentandu-ma  despre perioada pe care o traversez. Nu m-a lasat viata si  nu ma mai impotrivesc.
Daca au fost usoare zilele ce au trecut? Oh, nu. M-am zbatut, m-am agitat, m-am temut, m-am infuriat si am considerat nedrept. M-a durut si iar m-am revoltat.
La un moment dat, constientizand, am realizat ca ma inveninez si ca asta nu imi face bine, tot discursul meu de eliberare nefacand doi bani in momentul acela. Am lasat iar neputinta sa ma cuprinda, in loc sa ma retrag in tacere si sa imi ascult inima, corpul. Sau poate nu  era momentul pentru asta. Poate imi era necesar chinul, pentru a aprecia calmul si linistea.
Acum, las sa se duca toate pentru ca o alta intamplare imi solicita atentia si energia. Nu o pot caracteriza. Doar o pot considera parte importanta a calatoriei.

M-am eliberat!

Sunt copil unic, si desi unii ar spune ca am fost rasfatata- doar prin prisma acestei situatii, mama nu m-a tinut prea tare in puf. Mi-a daruit o educatie riguroasa si severa – adica, m-a si apaludat ( destul de tarziu), dar mi-a si aratat cum si, mai ales, ce se intampla pe lumea asta. Atunci, imi parea tratamentul mult prea dur s, uneori, imi era extrem de greu sa depasesc momentele. Acum, ii multumesc mult, foarte mult pentru ca omul care am devenit, sigur si datorita dorintei mele de acumulare, nu e ignorant, rautacios, invidios, egoist sau... nesimtit.

Printre multele lectii pe care am vrut sa le invat de-a lungul “calatoriei” a fost si aceea ca nu ma poate iubi toata lumea, asa cum nici eu nu pot iubi toti oamenii de pe pamantul acesta.

Zilele astea, am fost martora unui razboi desfasurat fara voia mea si fara ca eu sa-l fi provocat. M-am trezit implicata intr-o situatie incare nici in ruptul capului nu mi-ar fi trecut sa o provoc. Sunt mai degraba un om pasnic, care nu provoaca, dar nici nu sta deoparte atunci cand este atacat. Asadar, m-am hotarat  sa ignor, in prima faza. Ulterior, cand situatia a devenit iritanta, am reactionat, amuzandu-ma. Nu m-am intrebat nici de ce, nici cum si nici ce-o fi avand cu mine.

Nu aceeasi atitudine am avut-o, atunci cand mi s-au adus acuze si injurii. La inceput, n-am vrut reactionez, dar urletele si cuvintele aruncate la nimereala, venite dintr-o frustrare adanca si un egoism ce schimonoseste suflete si fete, m-au determinat sa reactionez verbal si sa ma intreb de ce? Nu facusem nimic, nici in acest caz. Si totusi...

M-am oprit in momentul in care persoana din fata mea urla si imi spunea cuvinte pe care nu i le-am spus vreodata. Atunci, am realizat ca problema e la ea, nu la mine.

Ca eu am nevoie de liniste si nu vreau sa traiesc consimtind la un trai plin de ura si resentimente. Desi tremurand, m-am oprit.

Am iesit si m-am eliberat. A trebuit sa traiesc si experienta asta.

Free will

Imi doresc ca orice om obsinuit sa imi cunosc drumul sau ca drumul pe care sunt sa gasesc numai intamplari frumoase si bune. Tot ca un om obisnuit, stiu ca e imposibil ca totul sa fie fara nor. Viata e asa si noi, facem parte din ea.
Nu putem avea "o calatorie" pe un norisor alb, desi toti ne dorim. Ceva, insa, avem - libertatea de a alege.
Deoarece simturile noastre nu sunt treze, ca niste antene, pentru ca suntem preocupati cu altele sau cu traitul.
In momentul in care sesizam disconfortul situatiei, simturile se ascut si apar semnele de intrebare. Si poate reactiile nu sunt imediate, dar la momentul potrivit, intervine liberul arbitru. Poate am mai spus-o, dar sta in puterea noastra sa alegem ceea ce vrem sa avem sau nu langa noi.

Clipe furate

Am plecat 5 zile din Bucuresti. Am fugit la mare. Graul, despre care vorbeam in postarea anterioara, nu mai era verde. Se copsese. Ceea ce mi-a reamintit, inca o data, ca totul se intampla intr-un anume ritm si doar atunci cand e momentul.
Am muncit, am furat raze de soare, am prins stropi de ploaie pe haine si in palma, m-am bucurat impreuna cu oameni dragi.
De cand ma stiu, iubesc marea. O iubesc intr-asa o masura incat, in copilarie, ii "invidiam" pe locuitorii Constantei pentru toate zilele insorite petrecute langa ea, langa apa cea mare si sarata. Mai tarziu, am aflat ca nu sunt atat de incantati de tot ceea ce eu consideram extraordinar. "Si ce daca... mi-am spus. Pentru mine va ramane la fel!" Si asa a fost si asa si este.:)
Acum, nu mai invidez pe nimeni. E un sentiment pe care nu il cunosc si nici nu ma intereseaza. Acum, ma bucur de fiecare clipa traita la mare, chiar daca au fost doar clipe furate.

foto

Sfarsit de mai

Am plecat din oras sambata dimineata, mai tarziu decat ne propusesem, dar unde ne grabim noi? Destinatia era clara si sigura. Am preferat sa imi las gandurile sa isi vada de drum, neacordandu-le atentie.

Pe drum, stanga-dreapta, verde, mult verde. De la iarba, de la graul crud, de la ierburi si rosu.

Un rosu fragil, la capatul unei tulpini ca un fir. As fi vrut sa  descriu in cuvinte senzatiile traite la vederea florilor de mac, dar ar fi prea mici sau prea putine. Sunt momente, cum au fost acestea, in care prefer sa tac si sa savurez cat de frumos e drumul vietii.

Dupa-amiaza, spre seara am fost pe plaja. E o plaja care si-a pastrat cat de cat salbaticia si asta, probabil, pentru ca e abia sfarsitul lui mai si oamenii nu au napadit, inca, locul.

Frumoase momente. Minunata zi.

Flori de 11 mai

Am trait ziua de ieri ( adica, miercuri) la maxim. De la prima ora, am fost emotii intense. M-am bucurat de fiecare gand bun si am incercat sa intorc, asa cum am simtit in acel moment.

Marturisesc ca de doua saptamani, viata mea se desfasoare intr-un ritm nebunesc. Se intampla lcruri multe, bune,  pe care insa nu le pot "savura" asa cum imi place, pentru ca nu e momentul pentru asta. Am incercat, dar am realizat ca acum e momentul constructiei. Sa construim, asadar.

Desi ar fi multe de spus despre cele intamplate aseara, n-am sa spun nimic.Va arat doar niste flori ce mi-au bucurat sufletul si au schimbat culoarea zilei, usor intunecata din cauza norilor si a ploii.

Lalele in plasa.

Orhideea din fereastra.

 

Lalele tepoase, dar pline de culoare.

Si trandafiri la cos.

Sarbatori de aprilie la Iasi

Prin februarie m-am gandit prima data ca anul acesta de Paste, voi fi acasa, la Iasi. Nu stiu daca m-au chemat radacinile sau a fost altceva.
De cand nu mai locuiesc acolo, de 11 ani, desi as fi vrut , lipsa timpului nu mi-au permis sa imi petrec aceasta sarbatoare impreuna cu ai mei. Drumul a fost interesant, dar obositor pentru ca ploaia ne-a insotit de la iesirea din Urziceni pana aproape de Bacau. Am admirat si, aproape, adulmecat  verdele ce incepuse sa acopere din ce in ce mai evident campurile. Primavara, totusi.

Uitasem cum e linistea de la Iasi, din Vinerea Mare. M-am bucurat de tot. Si nu foarte tarziu am adormit.
Dimineata, m-am trezit cu un chef de plimbare prin soarele de aprilie. Si asa am ajuns intr-unul din parcurile Iasului, cel denumit al expozitiei. M-am asezat in soare, in Lumina sa simt pulsul vietii, langa un picior din lemn asezat langa trandafiri ce parea usor stingher.

Ziua a fost plina si bucuroasa. M-am intalnit cu oameni, zambete, amintiri si...viata. Ce poate fi mai simplu si mai minunat?

In vizita de la Gradina Botanica, pe langa un calm ce parea etern, pasarile ce se auzeau si aerul gol de toate relele, mi-a ramas in suflet un malin. O frumusete cu miros proaspat. L-am iubit din prima clipa.

Pus cap la cap, timpul petrecut in Iasi s-a limitat la 48 de ore. N-a fost mult, dar a fost intens. Poate ca nu durata e importanta sau nu a fost importanta de aceasta data.